Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90–100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie. Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele exudă o aromă plăcut mirositoare asemănătoare lămâii atunci când sunt presate între degete. Roinița este o plantă meliferă și inflorescența ei este vizitată de numeroase insecte; de asemenea din cauza mirosului pronunțat care atrage albinele este folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii; de aici și denumirea plantei (de la roi de albine). Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri în Oltenia (în preajma localității Baia de Aramă) și în Banat. Se cultivă însă în grădini și așezăminte monahale. O dată ce planta s-a stabilizat este greu de eradicat.
Utilizare:
Roinița reprezintă o plantă medicinală cunoscută pentru efectele ei terapeutice asupra afecțiunilor stomacului (calmează spasmele stomacale, elimină gazele din stomac), calmează stările nervoase, înlătură diareea, mărește secreția biliară, echilibrează digestia, stimulează pofta de mâncare și tratează hipertiroidia. Ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tratarea amețelilor, pierderea temporară a cunoștinței. Pentru o eficiență maximă acest ceai trebuie administrat în fiecare zi. Roinița mai poate fi utilizată și pentru vindecarea rănilor (sub formă de băi) datorită proprietății acestei plante de cicatrizant, dar și la tratarea diskineziilor biliare .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu